O poveste adevarata... ca si cum ar exista si povesti neadevarate sau mai putin adevarate... De fapt, adevarul despre sufletele noastre se rosteste pe
sine în foarte multe feluri si toate devin povesti mai devreme sau mai târziu.
Se spune ca în Nurnberg traiau doi prieteni cum nu se mai vazuse - mai ales în timpurile acelea întunecate de la sfârsitul secolului al XV-lea. Pe vremea aceea, când spiritul uman dadea semne ca vrea sa se rupa cu orice pret de habotnicia impusa de o biserica menita mai mult sa dezbine decât sa uneasca, prietenia era o forma prin care sufletele asemenea se sustineau întru desavârsire.

„Pentruce, Doamne ne lasi sa ratacim de la caile Tale, si ne impietresti inima ca sa nu ne temem de Tine?(...)Am ajuns ca un popor pe care niciodata nu L-ai carmuit Tu, si peste care niciodata nu s-a chemat Numele Tau.”(Isaia 63:17a, 19)

Suntem generatia unui inceput de mileniu, care poarta povara epocilor precedente. Marcata de evenimente tragice care au afectat pana acum omenirea, aceasta generatie sufera tot mai mult in plan spiritual chiar daca in aparenta progresul tehnic ii confera putere. Munca, stresul si poate... chiar si scoala, ne-au rapit aproape totul. Dorinta de castig, de cat mai multa faima si grija zilei de maine determinandu-ne adesea sa nu mai avem timp pentru noi insine. Instrainarea de semeni, conflictul dintre generatii, in acesta epoca parca devin din ce in ce mai acute. Fiecare lupta pentru sine si de cele mai multe ori face din sufletul sau in mod inconstient, o victima a acestei lupte intrucat in mod treptat sufletul trudit isi pierde sensibilitatea. 

Într-un anumit sens toţi oamenii sîntem străini unii faţă de alţii. Chiar si prietenii nu se cunosc bine unii pe alţii. Căci a cunoaşte pe cineva, înseamnă a-i ştii toate influenţele din izvoarele ereditare şi ale mediului în care a crescut, cât si nenumăratele hotărâri morale care l-au format ca să ajungă ce este. Deşi nu ne cunoaştem unii pe alţii, urmărind traiectoria vieţii cuiva aflăm învăţături frumoase, în special dacă sîntem atenţi la forţele motoare care i-au motivat acţiunile. De pildă, ce mult am câştiga fiecare dacă am simţi şi noi acelaşi clocot de viaţă în Hristos ca Saul din Tars, mai târziu chemat Pavel, dacă am măsura si noi cât de cât adâncimile ascunse ale cuvintelor sale: „Port în trupul meu semnele Domnului Isus!" (Galateni 6:17). În legătură cu aceste cuvinte un lucru e sigur: au fost e recunoaştere a faptului că Dumnezeu era stăpân în viaţa lui Pavel. Apostolul Pavel aparţinea în întregime Domnului, cu trupul, sufletul şi duhul său. Era însemnat pentru Hristos! 

Oamenii rugăciunii trebuie să fie oameni de oţel, căci urmează să fie asaltaţi de Diavolul chiar înainte ca să dea ei asaltul împotriva împărăţiei lui.
Rugăciunea care este un fel de petiţie adresată Marelui Stăpân al Universului, e doar un aspect al acestui conflict multiplu. Ca şi orice alt lucru din viaţa credinciosului, rugăciunea poate fi dezechilibrată. Rugăciunea nu poate înlocui munca; şi la fel, munca nu poate înlocui rugăciunea, în strălucita sa lucrare, deşi puţin cunoscută, ,,Arma Rugăciunii", E. M. Bounds spune: „E mai bine să laşi ca lucrarea să meargă de la sine, decât să laşi ca rugăciunea să fie neglijată." Şi continuă: „Cei mai eficienţi agenţi de propovăduire a Evangheliei, în continuarea lucrării Dom­nului Isus pe pământ, şi ca un baraj împotriva talazurilor celui rău, s-au dovedit a fi conducătorii de biserici care sânt oameni ai rugăciunii. Dumnezeu Se bazează pe ei, îi foloseşte şi îi binecuvântă."

Într-una din zile un suflet simplu va lua Cartea lui Dumnezeu, o va citi, şi o va crede; şi atunci noi toţi ceilalţi ne vom simţi ruşinaţi. Am adoptat o teorie convenabilă că Biblia e o Carte care trebuie explicată, în timp ce întâi si întâi de toate ea e o Carte care trebuie crezută si trăită. Faptul acesta bate mereu la uşa gândirii mele în ul­timele zile: e o mare diferenţă între a cunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu şi a-L cunoaşte pe Dumnezeu care a scris Cuvântul. Nu vi se pare că la toate cursurile biblice auzim mereu aceleaşi lucruri repetate, şi plecăm de la ele fără să ni se fi îmbogăţit credinţa? Probabil Dumnezeu n-a mai avut niciodată un set de aşa „credincioşi necredincioşi" ca şi generaţia aceasta de creştini. Ce adevăr umilitor!