Respectul de sine este absolut necesar pentru sănătatea sufletească a
omului. Dereglările psihice - depresiile, nevrozele, dependenţa de
droguri sau agresiunile - pot fi consecinţa lipsei respectului de sine.
Dorinţa cea mai adâncă a omului este de a avea valoare, de a fi
acceptat şi apreciat. Omul caută să-şi demonstreze propria valoare în
afara lui însuşi. Cine se ştie iubit şi acceptat are mai puţine
îndoieli cu privire la sine. Cine nu primeşte niciodată sau abia dacă
primeşte confirmarea propriei valori din partea celorlalţi, va trăi
sentimentul inutilităţii, care îl va arunca în braţele disperării.
Respectul sănătos de sine
De
la bun început vrem să accentuăm că, atunci când vorbim despre respect
de sine, nu ne referim la promovarea automulţumirii, a orgoliului şi
vanităţii. Un om mândru este un om despotic, trufaş, arogant şi egoist.
Un astfel de respect de sine este aspru condamnat de Cuvântul lui
Dumnezeu. În societatea noastră este valabilă maxima: "Fă ceea ce-ţi
face plăcere"; "Satisfă-ţi doar propriile tale dorinţe"; "Ai grijă
să-ţi capeţi drepturile, indiferent ce consecinţe are asta pentru
ceilalţi", etc.
Un respect de sine sănătos are ceva de-a face cu
demnitatea fiecărui om, care îşi are originea în asemănarea cu chipul
lui Dumnezeu. Creatorul Însuşi i-a conferit omului demnitatea,
dăruindu-i facultatea de a-l fi un interlocutor. El l-a creat pe
fiecare om ca personalitate unică cu daruri deosebite şi i-a conferit
un sens şi un tei vieţii lui. Omul capătă un respect de sine real şi
profund atunci când se ştie iubit şi acceptat de Dumnezeu în mod
necondiţionat. Abia după ce i s-a iertat, omul este în stare să se
ierte pe sine.
Cauze ale complexelor de inferioritate şi ale lipsei respectului de sine:
1.Atitudinea părinţilor şi a fraţilor faţă de copil
2.Valori false
3.Discrepanţa dintre convingeri, idealuri şi comportament
1. Atitudinea părinţilor şi a fraţilor faţă de copil
Încă
de mici, copiii au parte de experienţe dureroase datorită atitudinii
părinţilor. Zeflemeli sau tachinări din cauza unui defect fizic sau a
unui anumit comportament, determină copilul să pună la îndoială propria
sa valoare. Mulţi adulţi au prostul obicei de a face în prezenţa
copilului remarci dispreţuitoare la adresa acestuia. În anumite cazuri
şi învăţătorul se exprimă în mod asemănător, coborându-l pe elev în
ochii colegilor şi făcându-l să se simtă ridicol. Toate astea duc la
îndoieli de sine, la instaurarea unui sentiment de neputinţă şi la
pierderea respectului de sine. Adulţii trebuie să evite să trateze
copiii într-un mod lipsit de respect, pretinzând că doar se distrează
pe seama lor. În felul acesta, s-ar putea să punem bazele unei
atitudini greşite faţă de ei înşişi. Toate lucrurile cu care copilul va
fi confruntat de acum încolo, vor fi evaluate conform imaginii
deformate pe care o are despre sine. Se vor cumula neputinţa şi
insatisfacţia, iar rezultatul îl constituie sentimente profunde de
inferioritate, care, la rândul lor, duc la reacţii false.
Dragostea
şi acceptarea necondiţionată reprezintă temelia pentru sănătatea
sufletească a unui copil. Părinţii pot exprima lucrul acesta şi altfel
decât numai prin cuvinte. Felul în care mama îşi ţine copilul, dăruirea
şi afecţiunea ei, îi conferă acestuia un sentiment de siguranţă şi
încredere. Dacă însă el simte că părinţii sunt cuprinşi de îndoială, îl
resping, sunt în tensiune sau îngrijoraţi, el va avea impresia că nu
corespunde aşteptărilor. Astfel se naşte o imagine negativă despre sine.
Nu
este vorba aici de a accepta şi a aprecia întru totul ceea ce copilul
spune sau face. Se pune doar problema respectării personalităţii
copilului, pentru ca el însuşi să poată accepta propria valoare ca şi
creatură a lui Dumnezeu. Un copil care crede că dragostea părinţilor
pentru el depinde de comportamentul său, va crede de asemenea că
valoarea sa depinde de judecata altor oameni. Copiii care au fost
iubiţi necondiţionat sunt mult mai siguri de sine ca adulţi. Critica
nu-i dezarmează imediat, nu le întăreşte sentimentele de inferioritate,
ci poate fi evaluată într-un mod mai obiectiv şi raţional.
2.Valori false
Sentimentele
de inferioritate sunt foarte răspândite în societatea noastră. Acest
lucru depinde de scara de valori recunoscută la ora actuală. Omul
trebuie să corespundă unei anumite imagini, pentru a fi admirat şi
apreciat. Atracţia fizică şi inteligenţa se situează în fruntea acestei
scări a valorilor. Deja de mici copii am fost conştienţi că frumuseţea
fizică aduce avantaje. Simpatia adulţilor se îndreaptă în mod automat
către copilaşul încântător cu ochi negri ca nişte biluţe. Copilul mai
puţin atrăgător este uşor trecut cu vederea. Ce mare nedreptate! Copiii
nu sunt chiar atât de neştiutori şi "se prind" repede. Trebuie să
recunoaştem în mod sincer că suntem cu toţii influenţaţi de aceste
valori false. Dacă la frumuseţea fizică se mai adaugă şi inteligenta,
admiraţia adulţilor devine nemăsurată. În timp ce copilul mai puţin
atrăgător şi de inteligenţă medie este înclinat să se îndoiască de
propria valoare, copilul admirat devine foarte uşor trufaş şi arogant.
De ambele evoluţii negative suntem vinovaţi noi adulţii şi falsele
valori pe care le comunicăm copiilor. Pe deasupra, unor părinţi care
suferă ei înşişi de complexe de inferioritate, le vine greu să accepte
imperfecţiunile copiilor lor. Sunt remarcate numai presupusele lipsuri.
Cine se mai bucură de un copil care este generos, împarte cu alţii, îşi
manifestă compasiunea şi e plin de drăgălăşenie faţă de tovarăşii lui?
Nu aceste valori contează, ci frumuseţea şi inteligenţa, chiar dacă
sunt însoţite de un comportament nesocial.
În trecut, atracţia
fizică juca un rol mult mai mic decât astăzi. O femeie era preţuită şi
pentru că era o mamă iubitoare, o soţie credincioasă şi o gospodină
grozavă. Dacă avea nişte kilograme în plus sau în minus conta mai
puţin. Cultul frumuseţii, pe care-l practicăm astăzi, îşi are
rădăcinile în revoluţia sexuală a anilor şaizeci. Toate standardele
morale, valabile până atunci, au fost aruncate peste bord, pretinsele
lanţuri au fost lepădate. În locul dragostei, care se leagă în mod
responsabil de un partener, a fost propagat sexul liber. Filmul,
televiziunea, reclamele şi moda au inundat societatea cu noua
semnificaţie acordată sexualităţii. Era inevitabil ca femeile care nu
dispuneau de un anumit farmec şi de necesarul sex-appeal, să fie
trecute literal cu vederea. Ceea ce contează este numai faţada. Ceea ce
este dincolo de ea, caracterul lăuntric nu mai prezintă nici un
interes. Femeile care nu prezintă acele atribute atât de râvnite, au
adeseori sentimente de inferioritate. Ele au îndoieli cu privire la
propria valoare fiindcă nici un om nu pare să se intereseze de ele, în
timp ce colega cea atrăgătoare abia se poate apăra de mulţimea de
admiratori.
Însă atractivitatea îşi are şi reversul. Dacă o
femeie simte că este atrăgătoare pentru soţul ei doar atât timp cât
este tânără şi cu un corp perfect, în fond ea se va simţi înşelată. Ea
nu se ştie apreciată şi iubită ca persoană, ci doar ca obiect al
plăcerii. Cât de greu este să îmbătrâneşti în aceste condiţii! Fiecare
rid pare să diminueze puţin sentimentul propriei valori. În mod
automat, consecinţele sunt îndoiala de sine şi sentimentele de
inferioritate. Dacă am reuşi într-adevăr să ne dăm seama ce am provocat
cu aceste valori false!
3.Discrepanţa dintre convingeri, idealuri şi comportament
Măsura
respectului nostru de sine determină în mare parte starea noastră
sufletească. Modul nostru de gândire, de vorbire şi de acţiune va fi
influenţat de acest lucru. Un om căruia îi lipseşte respectul de sine
se compară în permanenţă cu ceilalţi. În funcţie de cei cu care este
împreună şi se confruntă, el se va simţi mai mult sau mai puţin
satisfăcut de sine. Această comparare nesănătoasă duce la invidie, la
gelozie şi la depresie.
Pierderea respectului de sine nu este
întotdeauna doar urmarea unor experienţe negative avute în copilărie.
De multe ori motivul este acela că oamenii sunt neîncrezători în ei
înşişi. Comportamentul nu corespunde convingerii lăuntrice. În cazul
creştinilor problema aceasta este deosebit de evidentă. Cuvântul lui
Dumnezeu este standardul absolut obligatoriu. Asta este convingerea lor
profundă. Şi totuşi, uneori nu acţionează conform acestui standard,
merg în mod conştient pe căi proprii sau, din laşitate, nu susţin ceea
ce ei înşişi cred şi consideră a fi corect. Ca urmare, concluzia
conştiinţei lor este: "Eu nu sunt ceea ce pretind c-aş fi." Complexele
de inferioritate şi pierderea respectului de sine sunt o urmare
firească a acestui fapt. Însă, de regulă, lucrurile nu se opresc aici.
Pentru a scăpa de sentimentul de frustrare, mulţi se refugiază în
uitare. Alţii apelează la medicamente sau consumă alcool, iar alţii
devin depresivi sau agresivi, în mod indirect, sunt pedepsiţi ceilalţi
pentru propriul faliment.
Calea către o însănătoşire sufletească
trece prin sinceritatea confruntării cu sine şi cu alţii. Ar trebui să
învăţăm să ne depăşim frica pe care o avem de părerea oamenilor,
bizuindu-ne pe puterea Celui înviat din morţi, Isus Cristos.
El
ne ajută să facem voia sa, să ne schimbăm convingerea, pentru ca să
rezulte o concordanţă în viaţa noastră. Astfel vom deveni credibili în
proprii noştri ochi şi ne recăpătăm respectul de sine.
de Yvonne Schwengeler
 |
Subscribe to this comment's feed